Au fugit de România

Ioana. Are 26 de ani. A plecat din România în urmă cu trei ani. Nu mai suporta să fie chelneriță, pe un salariu mizerabil, cu un contract în care erau trecute doar patru ore, în timp ce ea lucra de la 7 dimineața până a doua zi, la 3:00, zile la rând.

A ajuns în Anglia. Nu știa foarte bine engleză, dar a învățat-o. A făcut de toate: a făcut curățenie, a spălat vase, a făcut hamburgeri, a învățat să preia comenzi, să dea rest, să se înțeleagă cu oameni de toate națiile. A muncit și 16 ore pe zi, să fie sigură că are bani suficienți pentru chirie, utilități și să mai pună și deoparte.

A avansat. A avut oameni în subordine. Nu și-a bătut joc de ei și spune că cea mai mare lecție pe care ți-o dă străinătatea este că există locuri în care munca îți este respectată. Apreciere și recunoașterea valorii muncii ei, asta și-a dorit, nimic mai mult.

I-a fost greu departe de casă, dar îl are pe soțul ei lângă ea, care muncește din greu și el. S-a plâns foarte rar și doar atunci când insistai s-o tragi mai mult de limbă. Le povestește părinților despre țara asta în care mai toate-s aranjate bine. Face comparații cu România și spune că nu s-ar mai întoarce decât la bătrânețe.

”N-are ce să îmi ofere România. Nu mă simt respectată, mă simt furată non stop și încep să fiu frustrată, pentru că te saturi să lupți întruna cu un stat care nu-ți oferă nimic. Măcar aici știi pentru ce plătești impozite”, îmi spune.

A făcut un copil, pe care nu știe când îl va putea aduce în țară. Bunicii îl alintă în apeluri video. Nu se poate mai mult, deocamdată. Speră să nu treacă prea mult până-și vor strânge în brațe primul lor nepot. Și primul meu nepot, de altfel, fiindcă Ioana, cea mai harnică fată pe care am cunoscut-o vreodată, e sora mea mai mică.

Laura, 50 de ani, profesoară de limba română în țara ei. Pictează frumos, e îndrăgostită de artă. A plecat în Italia în urmă cu cinci ani, când acasă era nevoie de mulți bani. Și-a lăsat copiii care erau elevi de liceu și s-a dus să îngrijească o bătrână. Nu pe bani mulți, dar suficienți pentru plata ratelor din țară. Vreme de trei ani, nu și-a cumpărat nimic, nici măcar un palton, pentru că a trimis totul în țară. A făcut și școală acolo, în Italia, a luat-o de la zero. Acum îmi spune, mândră, că a luat examenul de asistentă medicală. Nu, nu mai vrea să se întoarcă în România și vrea să-și ia și copiii la ea.

Diana, aproape 40 de ani. S-a mutat în Austria cu fetele și soțul ei. A lucrat cu jumătate de normă într-o benzinărie pe post de femeie de serviciu, la marginea unui oraș mai mare.

Are simțul umorului și-ți povestește, zâmbind, cât a luptat: ”A fost îngrozitor, frustrant. Știu toate culorile posibile pe care le poate avea rahatul. Ajungeam dimineața acasă, la fetele mele, și plângeam întruna în timp ce îmi făceam câte o cafea. Îmi tremurau mâinile, îmi era scârbă, rușine, jenă că am învățat atât ca să ajung aici, într-o țară cu o limbă atât de grea, și să șterg rahatul tuturor. Și nu-s câini cu colaci în coadă aici, iar dacă nu știi limba, ești ultimul om. Dar sistemul e altfel, nu e bătaia de joc de acasă”. Încă îi spune ”acasă” țării care a făcut-o să-și ia lumea-n cap.

În România era jurnalistă, avea facultate și master. Era bună în ceea ce făcea, dar facturile nu se plătesc din salarii cât minimul pe economie, fără carte de muncă. Pasiunea n-a ținut niciodată de foame și nici nu-ți trimite copiii la școală. Între timp, a învățat limba și are alt job, într-o școală. E mult mai bine. Nu, nu vrea să-și crească fetele în România.

Cristina are 32 de ani. Nu și-a luat examenul de bacalaureat în România și a plecat în Franța. Acolo a fost chelneriță și a făcut curățenie și a ales să își continue studiile. În prezent, este asistentă într-un cabinet stomatologic. Și-a întemeiat o familie și nu, nu vrea să revină în România, chiar dacă îi este dor de familie și prieteni. ”N-are ce să îmi ofere mie țara asta”, îmi spune, zâmbind amar.

Sunt milioane de Ioane, Diane, Laure și Cristine în afara țării, care au plecat pentru că-și doresc să trăiască decent, să nu fie umilite de un sistem putred, care acționează în paguba românilor. Vor să fie lăsate în pace, să nu fie arătate cu degetul și catalogate drept lașe, fiindcă nimeni n-a trăit, vreodată, în papucii lor. Își cresc copiii departe de rudele lor, în țări la a căror normalitate, bun simț și educație noi doar tânjim; încă nu suntem în stare să le obținem. Pentru că ne calcă ăștia cu politica lor pe cap, zi de zi, an de an. Iar noi le permitem hoților să-și bată joc de noi!

Adauga comentariu