Dr. Răzvan Constantinescu, despre ”prețul pe care-l plătim pentru iubire”

Medic, cu un condei ascuțit, celebru în mediul online și politician. Așa am putea încerca o descriere scurtă a doctorului Răzvan Constantinescu, vicepreședinte al filialei ALDE Iași. Dorind să aflăm și alte lucruri despre politicienii locali, l-am rugat pe dr. Constantinescu să ne spună ”câteva cuvinte” și despre animalele sale, multe salvate de pe străzi. Ce a ieșit citiți mai jos: 

”Până la majorat, am avut o relaţie rece cu animalele. Când aveam vreo cinci ani, am încercat să călăresc porcul crescut de bunici, aşa văzusem eu la televizor, iar obezul m-a aruncat din imaginara şa şi m-a fugărit toată curtea cu gândul să mă mănânce. Atunci am ştiut ce simte un iepure alergat de o vulpe. Nici cu câinele Ţuchi al vecinilor nu am avut o relaţie cordială, a muşcat din treningul meu indigo, cu tot cu pielea de dedesubt, pentru că îi făcusem în mod repetat semne pe care el le-a considerat drept obscene. Asta se întâmpla la Roman, în cea mai frumoasă parte a copilăriei mele, încheiată brutal la vârsta de şapte ani, când am fost adus la Iaşi pentru a fi şcolarizat cum se cuvine. De la libertatea nemărginită a fundăturii în care crescusem, şocul „instituţionalizării” într-un apartament de două camere nedecomandate de la ultimul etaj al unui bloc proletar, cu program de lecţii şi cu ore bisăptămânale de limba germană, a fost crâncen. Cum în vremea aceea nu prea existau nici maidanezi, singurele mele minute de contemplare a lumii animale, reci şi acelea, erau sâmbăta, la Teleenciclopedie.

Similar promisiunii către Domnul Goe, mama mi-a făcut cadou dreptul de a avea un căţel în apartament atunci când am intrat la Medicină, în 1986. Imediat după afişarea rezultatelor, am adus-o acasă cu tramvaiul pe Yoko, o boxeriţă tigrată, purtând-o, fără bilet, în buzunarul de la piept al vestei. Citisem în prealabil o carte despre creşterea şi educarea câinilor, astfel că, în scurt timp, căţeluşa ajunsese să priceapă mai mult de 50 de cuvinte. De atunci m-am învăţat să mă documentez înainte de orice eveniment şi tot atunci am început să bănuiesc că aş putea cândva să învăţ pe alţii lucruri. Însă, mai important decât faptul că Yoko a învăţat lucruri de la mine, a fost ceea ce am învăţat eu de la ea. Despre animale şi despre viaţă. Dacă ar fi acum să spun un singur cuvânt despre câini, acela ar fi „sinceritate”. Yoko a trăit 10 ani, dar felul în care drumurile noastre s-au despărţit nu aş vrea să mi-l mai amintesc.

Yoko

Pe la 31 de ani, am revenit la libertatea copilăriei pentru că m-am mutat din nou la casă. În cele două decenii care au urmat, multor patrupede le-a fost drag să împartă curtea şi casa cu mine.

Printre primii sosiţi au fost fraţii Lup şi Urs, luaţi de pe stradă. Lup era slab şi sprinten, Urs era gras şi leneş. Colegii de serviciu îşi amintesc şi acum de budanele cu care intram dimineaţa, la raportul de gardă, mereu întârziind, care urmau a fi umplute la prânz la bucătăria spitalului. Concasau ăia doi fraţi, ceva de speriat! Ar fi mâncat şi gardul dacă li-l dădeam. O vreme, în cuşca lor ca o vilă de vacanţă, construită din lambriuri, cu perete median de polistiren, a locuit şi pisoiul roşcat Leo.

Se împăcau foarte bine cei trei; uneori, strigam: „Uuuuurs!” şi se ridica leneşul cu tot cu mogâldeaţa roşcovană care dormea pe spatele grasului. Lup, vânător înnăscut, prindea şoareci şi-i aducea ofrandă prietenului Leo, era un spectacol! Într-o zi, i-am găsit pe Lup şi Urs otrăviţi. Mâncaseră un şobolan care înghiţise warfarină. Urs era deja mort. Pe Lup am reuşit să-l salvăm după câteva zile de perfuzii, dar nu a mai fost niciodată acelaşi câine. Pentru că începuse să distrugă totul prin curte, l-am legat de un piron înfipt în faţa cuştii. După vreo câteva luni l-am găsit spânzurat; îi lăsasem lanţul foarte lung şi, nu se ştie de ce, într-o seară, pe o ploaie deasă şi enervantă, sărise gardul cu tot cu lanţ şi atârna acolo, rigid. E o noapte de care-mi voi aminti mereu cum săpam în ploaie groapa în care urma să-l închid definitiv şi plângeam, plin de noroi şi de vină.

Şi pisici am avut multe. La un moment dat, erau nouă prin curte. Veterana, bunica şi şefa tuturor, era supranumită „Urâţenia pământului”. Pentru că, într-adevăr, era foarte, foarte urâtă. Cred că a fost cea mai înţeleaptă mâţă pe care am avut-o.

Urâțenia Pământului

Descendenţii ei au avut mereu nume de formaţii rock. Pentru că, se ştie, pisicile nasc, de obicei, câte patru-cinci pui, am avut, de exemplu, „The Beatles”, „Rolling Stones” şi „Led Zeppelin”. Doar că, pe unde locuiesc eu, s-a încetăţenit credinţa că „noi n-am avut noroc la pisici”; mai devreme sau mai târziu, unul câte unul, pisoii ăştia frumoşi ai noştri au dispărut.

Odată, am avut un accident de maşină pe la Brăila. Maşina a trebuit adusă la Iaşi pe platformă. Şoferul platformei m-a luat până la el acasă să se schimbe. Pisica lui avea cinci pui şi eu nu m-am lăsat până când, la doi dintre ei, unul alb complet şi unul gri complet, nu le-am făcut buletin de Iaşi. Aşa că am descins mândru pe fundac, cu maşina praf, dar cu doi pisoi superbi în braţe. Atunci am înţeles şi mai bine ce mare diferenţă este între corpurile fără suflet, maşinăriile, şi cele în care viaţa respiră. Eram fericit.

The Beatles

Şi la casa părinţilor de la Agapia au fost sumedenie de colocatari patrupezi, toţi culeşi de pe străzi: Thierry, Gicuţa, copiii Gicuţei, Lady, Rovana... Niciunul nu ne-a reproşat vreodată că nu s-a simţit bine la noi.

Gicuța și LadyCopiii GicuțeiCopiii GicuțeiThierry și LadyRovana

Poate că cea mai frumoasă poveste a fost în iarna lui 2011. Am găsit în curtea spitalului o căţeluşă lovită, slabă, murdară, îngheţată – arăta exact ca-n imaginile din cabinetul din care tocmai ieşisem, de la colonoscopie. Am pus-o pe bancheta din spate şi am dus-o acasă. După ce i-am făcut baie, a suferit o transformare miraculoasă: ca-n „Betty cea urâtă”, a devenit şi ea... frumoasă. Începuse epoca Facebook-ului şi numele „Foxy” i l-am stabilit prin vot, pe peretele meu. Am scris atunci: „Am găsit această creatură ieri dimineaţă în curtea spitalului. Ţinând cont de numărul de academicieni comunitari care vroiau să-i aplice o corecţie pentru încălcarea teritoriului, nu cred că avea vreo şansă să apuce ziua de azi. Dacă l-am luat în maşină şi l-am dus acasă, printre mâţe, se cheamă că am adoptat oficial un căţel?”

Foxy

La fel ca mine, şi băiatul meu a primit la majorat un căţel. Ei, acesta a devenit între timp celebru pe Facebook, panoplia mea de albume este plină de pictoriale cu fiinţa lui de 40 de kilograme. Eric este probabil cel mai blând câine din lume.

Eric în copilărie

La vreun an după ce a venit Eric la noi să ne bucure cu moaca lui nelămurită, prin 2014, într-o seară, când am ajuns acasă, o namilă neagră a ţâşnit din întuneric şi s-a cocoţat cu labele din faţă pe umerii mei, de parcă ar fi vrut să dansăm. Eu mă sperii îngrozitor la mişcările bruşte şi neaşteptate, iar ăsta nu era, în mod cert, Eric: nu era alb, nu m-a doborât cu greutatea şi era şi mult mai înalt. Dacă n-am făcut atunci atac de cord, nici nu mai fac vreodată! A doua zi, pe lumină, am constatat că era un ogar englez extrem de rar, cel puţin prin părţile noastre. Nu se ştie de unde apăruse şi cum de intrase în curtea noastră. Despre „de ce?” nici nu poate fi vorba. L-am botezat Etiopie Nepoftitul. Şi Eric l-a primit foarte bine, ospitalier, ca orice moldovean, toată ziulica se hârjoneau prin curte. După vreo lună, a fost găsit şi proprietarul...

Etiopie NepoftitulEtiopie Nepoftitul

În vara aceluiaşi an, am găsit pe Facebook o postare prin care cineva din judeţul Neamţ anunţa ca nu mai poate ţine un cocker şi este nevoit să renunţe la el. Cum Eric era din ce în ce mai trist după plecarea lui Etiopie, am decis că trebuie să-i aducem un companion, să luăm noi căţelul care urma să fie abandonat. Aşa a sosit la noi Pluto (deşi ar fi trebuit să-l botezăm Joe, că-i cocker), prietenul nedespărţit al lui Eric şi-n ziua de astăzi. În primele 48 de ore a mârâit întruna la noi şi a refuzat mâncarea ori gesturile noastre de tandreţe. Credeam că e nebun! Până la urmă, a cedat farmecului meu personal şi am descoperit cu toţii cel mai jovial şi mai politicos căţel din lume. Acum erau doi. Doar de trei ori au stat unul fără altul câteva ore: când a fost Eric bolnav de babesioză (ce poveste interesantă şi aceea! ...dar, altădată) şi în cele două rânduri când Pluto a mers la coafor. Căci moda heavy metal nu mai e cool. Dacă aş sta să istorisesc doar întâmplările cu cei doi, această poveste nu s-ar mai termina...

PlutoEric și Pluto

Pe Mărţişor am luat-o de la aprozar. În mod cert nu a fost atât de înţeleaptă ca Urâţenia Pământului, dar avea o bunătate şi un bun simţ incredibile. Mai toate pisicile mele au fost cuminţi şi iubitoare, dar Mărţişor a întrecut măsura. Indiferent la ce oră ajungeam acasă, venea, ca un căţel, să mă întâmpine.

Mărțișor

La vreo două luni după ce a venit, în primăvara lui 2016, a rămas însărcinată. Sunt atât de nepriceput la pisici, încât abia când am văzut că diametrul abdomenului lui Mărţişor este dublu faţă de diametrul toracelui mi-am dat seama. Ea i-a adus pe lume pe „Led Zeppelin”, mâţişorii cu care am cele mai multe înregistrări video. Live in concert!

Led Zeppelin

Când mâţii aveau doar vreo cinci săptămâni, într-o zi, pe la prânz, când am venit acasă, am văzut-o pe Mărţişor în iarbă şi nu pricepeam de ce nu vine să mă salute. M-am apropiat şi părea că doarme, cu o lăbuţă sub obraz. Apoi am atins-o şi am înţeles…

Au rămas puii să ne amintească de minunata lor mamă, dar şi ei s-au împuţinat încetul cu încetul. Cel tărcat era extrem de curios, el a dispărut primul. Apoi grasul şi leneşul alb – ăla era clar că nu-şi poate purta de grijă. Cappuccino şi Motănel au crescut mari. Pe timp ploios, situaţia era uneori nedreaptă: Eric şi Pluto în intemperii (că vila lor nu are încălzire centrală), iar pisicile la căldurică, pe canapeaua din sufragerie:

Plouă

Acum o lună, Cappuccino ne-a părăsit, bolnavă de insuficienţă renală cronică, după ce a suferit îndelung. Este ultima oară când am plâns pentru un animal. Motănel o caută şi acum prin locurile unde ea obişnuia să stea. E preţul pe care-l plătim pentru iubire”.

 

Adauga comentariu