E băiat, dar stă în camera de cămin cu fetele. Pentru că în buletin e și el fată

Răzvan are 23 de ani, este masterand la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iași, unde studiază pictura, și este un tânăr trans. Stă într-unul din căminele universității cu pricina, într-o cameră de...fete. Da, de fete, cu toate că are mustață și barbă. Cu toate că în buletin are nume de băiat. I se tot spune că nu se poate face nimic în sensul ăsta, căci CNP-ul lui începe cu 2, deci este o persoană de sex feminin, și atunci, firesc este să stea într-o cameră de fete.

Administratora căminului nu este dispusă să facă niciun compromis, invocând ca argument că oricând pot apărea controale. Și uite asa, pentru că în România lipsesc aproape cu totul inițiativele care să asigure drepturile persoanelor LGBTQ, Răzvan este nevoit să se justifice și astăzi, după doi ani de tranziție, pentru cine este.

Răzvan are 23 de ani, este masterand la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iași, unde studiază pictura, și este un tânăr trans. Și deși, conform unui studiu, 82% din situațiile de bullying au loc în școli și licee, situație care afectează, fără doar și poate, sănătatea fizică și emoțională a copiilor, Răzvan nu a fost nevoit, adolescent fiind, să facă față umilirii, hărțuirii și intimidării pentru ceea ce este sau cine este. La acest capitol, a fost și se consideră unul dintre oamenii norocoși.

Păr scurt și răvășit, blugi și cămăși/tricouri bărbătești, sneakersi pentru bărbați, pierce-uri, flash-uri  în ureche și tatuaje, păr pe picioare și nici urmă de make-up. Toate acestea au alcătuit și încă mai alcătuiesc astăzi portretul fizic al tânărului student, venit la Iași pentru a-și urma visul: acela de a deveni artist.

Prea puține cuvinte pentru un fenomen emoțional atât de complex

În ciuda tuturor semnalelor, părinții săi nu și-au pus (sau nu au vrut să-și pună) niciodată întrebări referitoare la comportamentul fiului lor. Își amintește că ziua în care mama sa a aflat că el simte că  genul cu care s-a născut nu i se potrivește, mai exact că se simte mai mult un el (Răzvan) decât o ea Mihaela), a fost ziua în care mama sa i-a cerut carnetul de note.

„Eram a 10-a, deci aveam vreo 16 ani, și, nu-mi mai aduc aminte de ce, începusem să am note proaste la învățătură. Mama mi-a văzut carnetul și voia să știe neapărat care e motivul. Eram la masă, în bucătărie, și m-a întrebat dacă notele mele proaste au vreo legătură cu faptul că am prieten. M-a rugat să fiu sincer, spundânu-mi că știu că ei îi pot spune orice. Cumva iritat, i-am răspuns că nu, că i-am mai zis deja că nu-mi plac. N-a înțeles din prima, așa că a cerut clarificări. Atunci am izbucnit și am întrebat-o dacă ea nu observă că, atunci când mergem să-mi cumpăr haine, mă duc să mă îmbrac mereu de la băieți. Sunt gay (pe atunci nu cunoștea termenul „trans”), i-am mai spus, după care m-a bușit plânsul”.

Vină amestecată cu teamă, asta simțea. Vina de a nu fi ca toți ceilalți, de a simți atracție fizică față de fete. Teama  de a nu fi înțeles și acceptat de ai săi, chiar dacă primul pierce în sprânceană l-a primit tot prin liceu, chiar de la taică’su. Dar, mai presus de orice, teama de a nu-i provoca mamei sale, proaspăt operată de tiroidă, un șoc.

„I-am explicat cu cuvintele mele ce înseamnă să fii bisexual, gay și heterosexual. A înghițit în sec o lingură de ciorbă și asta a fost. Nu a mai zis nimic toată seara”. Chiar dacă a doua zi mama lui s-a comportat ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, ca și cum nu ar fi vorbit nimic, ulterior aceasta l-a înștiințat și pe soțul ei despre faptul că fiica lor, Mihaela, este gay.

Norocul de a fi iubit necondiționat de părinți

Părinții și-au acceptat mai ușor și mai repede decât a crezut el că o să se întâmple vreodată fata-băiat, căreia, în copilările, îi plăcea să scuipe împreună cu băieții de la bloc și să facă cornete. Nu i-au adus rochițe roz și pantofi în trecut, și nici acum, motiv pentru care Răzvan le-a fost și le este recunoscător. Ăsta este și motivul pentru care nu le-a impus niciodată să-i spună Răzvan, așa cum o făceau deja colegii care îi vorbeau la masculin. Știa că le este greu și, la urma urmei, trupul său era încă de fată. Pentru el a fost suficient că ai lui acceptă că el va avea întotdeauna iubită și nu iubit.

Pe trei dintre iubitele sale le-a adus chiar acasă, ca să le prezinte părinților. Își amintește că una dintre cele mai frumoase relații pe care a avut-o în liceu a fost cea cu R. În ciuda înfățișării sale ambigue de pe atunci, aceasta l-a acceptat și l-a perceput fix ca ceea ce este: un băiat. Și nu doar ea, ci și părinții ei, fapt care nu a putut decât să-i umple sufletul de bucurie. Îi strălucesc ochii lui Răzvan și zâmbește ori de câte ori își amintește de ea, de mesele luate împreună cu părinții ei.

„Mâncam cu ei la masă. Vorbeam, făceam glume și râdeam. Mă lăsau să dorm acolo. Deși știau ce sunt, nu i-au interzis fiicei lor să iasă cu mine. Nu au făcut glume pe seama mea, nu mi-au aruncat priviri urâte și nici nu m-au bombardat vreodată cu întrebări. Au fost foarte simțiți și s-au purtat întotdeauna foarte frumos cu mine”. 

Până la 23 de ani, Răzvan a avut multe iubite. Dintre acestea, unele sunt heterosexuale convinse, iar altele bisexuale. Cu unele dintre ele era nevoit să se vadă pe ascuns. Înfățișarea ambiguă și trupul firav îl dădeau de gol, iar el nu dorea să le creeze probleme cu părinții sau să le pună într-o lumină proastă în cercul de prieteni, mai ales că persoanelor din jur le e mai ușor să judece decât să încerce să înțeleagă.

Situațiile de acest tip, privirile lungi în urma lui atunci când merge la toaletă într-un pub sau club, pentru că toată lumea vrea să știe dacă e băiat sau fată, deci urmărește cu atenție dacă intră la „Bărbați” sau la „Femei”,  jena de a fi nevoit să iasă dintre prietenii lui și să-și rostească numele din buletin, toate acestea  nu au făcut altceva decât să-i alimenteze și mai mult dorința de a-și alinia corpul cu ceea ce simte că este: băiat.

Asimilarea termenului de transgender

Astfel, ajuns la facultate, Răzvan a descoperit, cu ajutorul unor broșuri, că identitatea de gen nu este una și aceeași cu identitatea sexuală, că a-ți dori să trăiești permanent ca membru al sexului opus celui biologic nu înseamnă să fii gay, ci transsexual. Cu alte cuvinte, el simte, gândește ca un băiat și este atras de fete, deci este un tip trans cu orientare heterosexuală.

Tot în facultate a aflat că, pe lângă masectomie, tratamentele cu hormoni (în cazul său, cu testosteron) îl pot ajuta să devină cine simte că este cu adevărat. A fost foarte fericit atunci și a decis imediat că este timpul să facă demersurile necesare pentru a se identifica cu sexul psihologic și pentru a fi perceput în societate ca atare. Fericirea nu a durat pentru mult timp însă.

Silenzio stampa

La aflarea veștii că fiica lor care se simțea băiat și-și zicea că-i gay, motiv pentru care, de altfel, a adoptat aspectul sexului dorit în imbracaminte și stil, dorește să-și înceapă tranziția de la un gen la altul, adică dorește să recurgă inclusiv la tratamente cu testosteron și  la masectomie, părinții nu s-au arătat deloc încântați, nu au putut accepta.

„A fost un dezastru total, dar poate că e și vina mea pentru că nu am știut cum să le spun. Le-am trimis niște materiale despre ce înseamnă să fii transgender și niște clipuri de pe Youtube, așteptându-mă să înțeleagă. Dar au și ei internet, așa că m-am trezit cu un mesaj kilometric din partea tatei în care îmi explica că ei mă iubesc și mă acceptă așa cum sunt. Că oamenii care mă iubesc cu adevărat vor face la fel, nu-mi vor cere să-mi schimb înfățișarea, și că ei au fost de acord să am iubite, dar nu mă pot lăsa să-mi mutilez trupul. Că uită-te la Elton John. Că e păcat mare să stric creația lui Dumnezeu și că oamenii care fac asta sunt posedați de diavol. Că cei ca mine nu sunt decât niște cobai pentru medicii care caută să facă experimente pe oameni vii”.

Răzvan a plâns mult în seara aia. S-a temut că o să o ia razna. Nu s-a așteptat să nu găsească sprijin acolo unde găsise întotdeauna până atunci. S-a frământat mult. Dorea să-i facă pe părinții săi să înțeleagă că aici este vorba despre el și nu despre ceilalți. Că trebuie să înceapă tranziția ca să se poată simți confortabil cu el însuși.

„În momentul ăla, am simțit că s-a rupt ceva. Nu le-am mai putut răspunde la telefon, nu le-am mai putut vorbi. Cum au putut să-mi spună așa ceva? Adică n-aveau nici o problemă că mă simt băiat și-mi ziceam că-s gay, dar aveau o problemă cu faptul că sunt trans. E absurd. Nu mă așteptam la reacția asta din partea lor”.

Tranziția de la un tânăr nefericit la unul fericit

Rămas pe cont propriu în toată povestea asta și știind că ai săi îi vor trimite bani strict pentru plata căminului și pentru mâncare, Răzvan a început să caute în mintea lui soluții pentru a ieși din impas. Așa se face că, la câteva zile distanță, a început să-și rupă de la gură, să picteze tot felul de obiecte din lemn și tricouri, ba chiar să realizeze mici tatuaje pentru prieteni ca să strângă bani pentru analize, consultația psihologică și fiolele cu testosteron necesare. Nu voia să ceară ajutorul alor săi.

„Am trăit cu 50 de lei pe săptămînă. Am slăbit mult în perioada aia, dar când îți dorești ceva cu adevărat, faci compromisuri, lupți până la capăt pentru ceea ce vrei”.

A avut emoții când s-a prezentat la psiholog pentru a fi examinat. Își amintește că tremura din toate încheieturile, pentru că, deși el știa foarte bine ce se întâmplă cu el, îi era teamă că cel care se va afla în fața lui nu se va lăsa convins și-l va pune pe drumuri. Iar el nu avea atâția bani încât să-și permită mai mult de o astfel de ședință. Totul a mers bine însă, iar el a primit raportul psihiatric care spune că  îndeplinește condițiile să fie trans și se recomandă începerea tratamentului hormonal.

După vreo câteva luni de tăcere între el și ai lui, într-o noapte, Răzvan i-a trimis tatălui, pe Facebook, o broșură editată de cei de la Accept, rugându-l măcar să o deschidă. Nu se aștepta la un răspuns, darămite la o promisiune: tatăl o va citi. De atunci, totul s-a schimbat în viața lui. Ba mai mult, tatăl a fost cel care a mers la medicul lui de familie și i-a luat trimitere, astfel încât el să-și poată face analizele pentru tranziție. Și-a schimbat inclusiv numele din buletin, doar CNP-ul a rămas de fată.

Au trecut doi ani de atunci. Astăzi, Răzvan are vocea groasă, barbă și mustață. Dacă nu ți-ar spune-o el, nici nu ți-ar trece prin minte că e un tip trans. Că s-a născut cu structuri de reproducere interne si organe genitale externe feminine. Încă mai poartă binder, pentru a-și aplatiza sânii, dar toate la timpul lor. Se simte bine în pielea lui și încrezător în forțele proprii.

În România, 0 inițiative care să asigure drepturile persoanelor LGBT

Totuși, cu toate că el credea că, după cel puțin 6 luni de tranziție, nu va mai fi nevoit să dea socoteală nimănui pentru ceea ce are în pantaloni, în sensul că nu va mai fi nevoit să-și ascundă relațiile din cauza felului în care arată și nu vor mai exista priviri iscoditoare care să-l urmărească atunci când merge la o toaletă dintr-un spațiu public, lucrurile au stat și încă stau puțin diferit.

De pildă, e al doilea an în care, deși arată ca orice tânăr de pe stradă, iar numele din buletin este de băiat, este cazat într-o cameră plină cu fete.

„Și ia-o cu explicațiile de la capăt. Explică-le colegelor de cameră care se uită chiorâș la tine de ce ești acolo și ce înseamnă să fii trans. Norocul meu e că sunt un tip deschis și nu mă deranjează să răspund la întrebări atâta timp cât îmi sunt adresate cu bun simț. Dar tot e jenant… Anul trecut am fost cazat într-o cameră aflată pe un palier care era exclusiv de fete. Imaginează-ți cum se uitau alea la mine când ieșeam din cameră. Parcă eram la circ. Știu că nu era vina lor și că situația era de așa natură, dar tot mă simțeam aiurea.

Anul ăsta, a venit în vizită tatăl unei colege de cameră. Nu știam că vine, că altfel plecam dracu’ din cameră. S-a uitat la mine cum îmi aranjam hainele și a întrebat-o pe fiică-sa de când s-a schimbat regulamentul și băieții pot sta în aceeași cameră cu fetele. Am simțit că trebuie să mă explic. Am zâmbit și l-am luat cu: Știți, eu sunt un caz mai special, și i-am spus ce și cum. Nu știu cât a înțeles, dar a fost super ciudat. ”

Ține însă să-mi spună că s-a obișnuit cu situația și că fetele cu care stă în cameră s-au obișnuit, de asemenea, cu el. Nu a avut niciodată probleme cu ele pe această temă, pentru că a fost sincer încă de la început. Însă tot el recunoaște că, cel puțin la început, unele sunt mai reticente în privința lui, având în vedere că știu și că este atras de fete.

În ciuda tuturor acestor amănunte, Răzvan rămâne optimist. Astăzi, simte că este persoana care a simțit întotdeauna că e și are planuri mari de viitor, așa că își dorește timp și sănătate pentru a putea face tot ce și-a propus. În curând va avea propria expoziție de pictură la București. Este entuziasmat și nerăbdător în același timp.
„Prin operele mele de artă încearc să redau trauma și experiența post-traumatică a celor ca mine. Sunt foarte curios să văd ce impact vor avea lucrările mele asupra publicului”.



Notă: Numele persoanei din articol a fost schimbat la cererea acestuia. 

Adauga comentariu